Îngerii <<>>

…Ridic ceasca de ceai fierbinte. Aburii dulci imi imbujoreaza obrajii. Imi tremura privirea. Imi tremura mainile. Imi tremura sufletul...

Renunt la cuvintele alese cu grija din cutia mea cristal in care imi ascund temeinic si sufletul. Renunt la ideile complexe si la naivitatea mea de copil. Renunt si privesc in ansamblu. Gol si rece. Gand sec si direct. Renunt la lumea mea captusita cu dulceata amaruie a frunzelor uscate si iubire. Renunt pentru o clipa pentru a ma adresa…tie.

Si nu numai…

Din ce in ce mai des privesc in jur si sunt coplesita de chipurile acoperite de tristete. Timpul trece si oamenii se schimba. Lumea evolueaza. Insa involuam sentimental. E o balanta foarte dezechilibrata. Unii iubesc din toata fiinta, trup si suflet, dedicadu-se uneori celor din jur, iar altii se abandoneaza indiferentei si contemplarii propriei lor fericiri. Cei din urma, nu realizeaza raul (chiar si neintentionat) pe care il arunca in jurul lor. Aceasta indiferenta si acest egocentrism reprezinta elementele fatale ale lumii noastre. Uneori stau si contemplez incontinuu pentru a gasi un rost la a “merge mai departe” sau chiar la a “gandi frumos”. Desi gasesc destule aspecte care sa fie de ajutor, imi sare in cale acea zicala “stam bine cu teoria, dar e mai greu cu practica”. E greu…e greu sa zambesti cu adevarat cand ai sufletul trist, e greu sa pasesti cand simti greutatea intregului corp de o suta de ori mai mare decat ar trebui, si nu, nu e gravitatia de vina ci problemele si gandurile negre care ne apasa. E greu sa fii recunoscator pentru “lucurile marunte” din viata atunci cand acea esenta a fericirii s-a disipat. Rationalizam binele si totusi ne impiedicam de rau.

Si totusi ma aflu aici…

Incercand sa iti gasesc un motiv temeinic pentru a zambi si gandi frumos.

Te-am privit in tot acest timp cum iti inaltai aripile catre cerul senin. Pluteai cu o tandrete care ma coplesea cu bucurie si ma inspaimanta in acelasi timp. Esti strain de lumea mea, iar eu de a ta, insa durerea se simte la fel. Te-am privit iubind si pretuind fericirea. Am vazut mangaierea si speranta pe care le aduceai in sufletele celor dragi. Ti-am citit cuvintele pline de afectiune, si am privit dincolo de ele vazandu-ti frumusetea sufletului. Te-am privit cum intr-o seara ai cazut din zborul tau gratios lovit de un fulger. Te-am privit ingere, cum te-ai abandonat pamantului si ti-ai rupt aripile, iar rani adanci si-au facut adapost in sufletul si trupul tau. Am auzit lacrimile tale lovindu-se taios de pamantul rece. Te-am privit si pentru o clipa nu te-am recunoscut. Figura blanda era acoperita de o tristete sfasietoare si un fior de groaza m-a cuprins si inspaimantat cumplit…si ingerii plang…

Te privesc inca. Sunt o straina. Si imi esti strain. Insa tot caut acel chip bland pe care il purtai sfios si plin de tandrete. Ranile inca dor. Aripile sunt rupte. Dar speranta e inca vie.

Cutremura-ti fiinta cu un ultim spasm de durere si ridica-te. Dar nu te teme…Nu esti singur. Niciodata nu vei fi singur