vineri, 31 octombrie 2008

O fetita de 9 ani, cu parul in vant si mici pistrui pe nas se aseaza pe un scaun demodat de pe prispa casei. Se uita in jur... Ochii mari mijesc de neintelegere.

Oare ce cauta ea aici? Casa saracacioasa din spatele ei nu-i spune nimic, florile din ghivece nu-i vorbesc. Oamenii aceia care alearga tot timpul si urla unii la altii ii sunt straini. Si de ce o striga toti Monica? Acest nume oribil este imposibil sa fie al ei. Ea poate fi o Ana sau cel mult o Ana-Maria.

Pletele castanii nu-i apartin, ea este blonda cu ochi albastri, de peruzea. Lumea este mult mai frumoasa vazuta prin niste minunati ochi albastri... Si poate si cei din jurul ei ar fi mai buni daca ea ar avea ochi albastri. Pustiul acela din vecini ar privi-o altfel, nu ar mai rade de ea, nu ar mai considera ca este o simpla partenera de joaca, ci o adevarata printesa.

Si sigur ca aici este in exil. Ea are o casa frumoasa, imensa, plina cu servitori. Se plimba pe coridoarele pustii, ascultandu-si ritmul pasilor. Este cam singura, plictiseala se ghemuieste prin toate colturile, tacerile sunt lungi si vibreaza de-a lungul peretilor reci. Insa asa trebuie sa fie...

Niciodata iubita, niciodata inteleasa, niciodata mireasa...

Aici e cald. Miroase a iarba proaspat cosita si a animale domestice. Cineva se apropie si-i zambeste, intinzandu-i o cana cu zmeura. O mangaie pe obraz, ii sopteste cu alint. Si atunci ceva se indoaie in sufletul copilei. Un sentiment de nedescris pune stapanire pe ea. Ar vrea sa se detaseze, dar nu mai reuseste. Un fier inrosit ii strabate maruntaiele, lacrimi fierbinti aluneca pe obrajii palizi.

Oare aici e acasa?

Niciun comentariu: