sâmbătă, 4 octombrie 2008

Povestitorul

Ajunsesem acolo, din pura intamplare, poate doar din nevoia de a schimba peisajul din bine, in mai (foarte) rau. Coborasem din tramvai si un domn in varsta s-a oferit sa ma ajute. Situatie de-a dreptul paradoxala intrucat, el era cel ce ar fi avut nevoie de ajutorul meu. Am multumit zambind, ca apoi sa ma retrag superficial pe o straduta laturalnica. O tiganca isi plimba copilul, vorbind cat se poate de tare despre necazurile vietii ei. Evident, copilul in varsta de doi ani nu pricepea o iota si nici macar nu se obosea sa se prefaca (avantajul de a fi copil), dar, dupa cativa pasi, tiganca il privi si spuse : ‘dar nu regret dragul meu, nu regret nimic’. Abia atunci, copilul a inteles, poate cum e si firesc si-a imbratisat mama, ai carei ochi vorbeau printre lacrimi. Fusta multicolora se lovea de rafala prea rara de vant, luminand in culorile soarelui umbra vietii lor. Era fericita acum, iar mintea mea nu se putea departa de o idee: cat de mult te poate ajuta sa vorbesti cu cineva ce crezi ca te poate intelege? In fond, femeia nu a crezut ca fiul sau va veni cu un raspuns, sau cu un sfat, pentru toate problemele sale, a avut insa incredere ca acesta va asculta, si ca va pricepe tot ce se va intampla cu ea. Imbratisarea de la sfarsitul ‘monologului’ i-a dat dreptate ei, lasandu-ma pe mine intr-un serios colt de umbra. Speram la un moment dat ca tristetea se duce plangand doua zile in fata televizorului, cu cateva tablete de ciocolata, ori pahare de whiskey (niciuna din acestea doua in cantitati prea mari, evident..sau?), evitand mediul exterior cu orice pret. E adevarat, nu m-as fi gandit niciodata sa povestesc cauzele ‘tragediei’ mele unui pusti de doi ani, tocmai pentru ca stiam ca nu are cu ce sa ma ajute. Si atunci, stau si ma intreb cat de mult m-ar fi ajutat ciocolata in exces sau o serie de filme lacriomgene? E adevarat, poti spune ca ‘te descarci’ de anumite lucruri, dar poveste ramane tot in tine, urmand sa revina, sa te rapuna, atunci cand nu te astepti. Astfel, revii la dependente stupide, la stari cel putin ciudate, la prietenii uitate. Pentru ce? Pentru ca refuzi sa iti spui povestea? Pentru ca nu vrei sa te asculti pe tine insati, razand de propria ‘melodrama’? singurul om (cunoscut) care mi-ar contrazice aceasta teorie, mi-ar sustine ideea ‘departarii’: oamenii din jurul tau nu vor sa asculte mereu necazurile tale, sau ceea ce tu crezi ca se numeste ‘o problema’ . fiecare are alta treaba si toti ne grabim in alte directii. Lui, nu i-as putea spune decat sa se gandeasca, la cati oameni sunt in jurul sau acum si sa aprecieze. Ai vorbit rar, dar atunci ai fost ascultat, iar noi, suntem tot langa tine, sa ascultam in continuare aceasi povesti.

*pentru acelasi tu, pentru care candva, s-ar fi facut multe.

Niciun comentariu: