joi, 28 august 2008

Fara ecou....

Am atatea de povestit, de asternut pe pagina asta de blog, dar randurile parca-mi fug din fata ochilor, cuvintele imi joaca feste...Imi las gandurile sa rataceasca, ramane singurul meu refugiu, chiar si impotriva oboselii. Flashback-uri din ultimele zile: franturi de conversatii in noapte, dulci renuntari la ratiune… inconsistenta asumata a fiecarei secunde. Si linistea asta obsedanta...

… Ultima luna a fost doar un lung moment de idealism permis, de care ma scutur usor, dimineata dupa dimineata. Oricat as fi incercat sa ma armonizez cu ideile mele puse in practica, ele ramaneau doar la stadiul de idei. Trist, dar adevarat, imi iubeam asteptarile transfigurate prin oglinda in altcineva. Extravagantze general acceptate. Dar ma bucur, intr-un fel ciudat si departe de realitate, ca am visat....ca am trait oarecum vise...insa trebuie sa invat, o data pentru totdeauna, sa trag linia intre real life si real emotions… In scris, totul imi e permis. Pe zidul ridicat impotriva lumii, in schimb, trebuie sa scriu cu litere mari, apasate, „NU-MI PASA!”. Ce e dincolo de haosul lumii interioare, imi va ramane accesibil doar mie... si, poate....celor putini care mai stiu sa citeasca printre randuri...


Si ma intrebati "de ce scriu"?Si pana la urma de ce scriu? Pai… fiecare cu pixelii nostri rataciti printre cuvinte....scriu pt ca sunt o ciudata in ochii vostri si vreau sa va conving de nebunia asta a mea maladiva...scriu si ma scutur de vise. Se schimba ceva fundamental in mine in zilele astea de inceput de toamna, ma „cinicizez”....poate, poate doar ma trezesc la… o alta realitate. Una in care lucrurile sunt ceea ce sunt. Si da, cuvintele mele pot si vor sa te doara. Nu pentru ca ai merita sau nu. Pentru ca eu refuz sa merit toata suferinta asta...si totusi mi-o asum cu o inconstienta aparte....specifica mie...Scriu pentru un singur om sau pt toti si mai citesc alti 10 sau 20...sau nici unul... dar asta-i situatia. Calm, nu sunt egocentrista, nu pentru mine scriu. Scriu pentru ca oricum nu conteaza. Scriu pentru ca imi place sa cred ca am lucruri de spus, sa ma justific autoironic, analitic, pervers de sincer uneori, egoist prin subtilitate, cateodata. Scriu pentru ca scrisul se asorteaza frumos cu mine....cred. Scriu pentru ca, pentru ca, pentru ca… sunt indragostita si doare. Doare la fel si cand sunt fericita, in momente rare traite pana acum...credeam ca fericirea nu doare....

Aveam dreptate cand spuneam ca e mai bine sa te indragostesti de clipe, doare mai putin. M-am contrazis singura, cu ochii inchisi, m-am jucat cu destinul uitand ca nici macar nu cred in el, mi-am contrazis toate temerile sperand ca...intr-o singura clipa...un singur om imi poate oferi toate raspunsurile. Nu am stiut, poate, sa pun intrebarile potrivite.....poate nu ai stiut sau chiar nu ai vrut sa intelegi...raman cu incertitudinea...si mai ce?atat....incertitudinea asta sufocanta...

Mi s-a spus ca nu exista certitudini, nici macar in iubire. Si-atunci, ce rost mai are, nu-i asa? There’s just an empty space. Si nu. Nu exista certitudini, aceasta e cea mai cruda certitudine dintre toate..de ce intre noi 2 s-au creat universuri paralele?

De ce nu putem sa ramanem intr-o camera in care, drogati cu muzica, sa scriem continuu…?Am atatea de scris si aproape se face dimineata....nu am timp....Nu am timp sa respir ca si cum as scrie, sa scriu cu naturaletea cu care as respira, uite cum nu pot trai fara asta, uite cum as innebuni daca n-as avea un refugiu in scris, o salvare imaginara pentru secundele in care rostul n-are rost, o fuga de reprosurile pe care n-am curajul sa le rostesc, o fugă de tot, de dezamagire, la naiba, o fuga de mine insami, chiar. De ce nu inteleg unii oameni ca, fiind infatuati si guvernati de orgolii atat de… umane, nu fac nimic decat sa se ascunda de ei insisi?! Eu inteleg, chiar daca, uneori, vorbeste doar orgoliul stupid din mine. Sau, stiu sa ma prefac ca inteleg?… Macar atat, macar sa-mi vand o iluzie a linistii interioare, cand totul se prabuseste in jurul meu, cand nu mai suport sa aud nici o poveste, atatea sute de randuri,incat nu vreau decat sa fiu exceptia care confirma regula. Dar, cine ma cred?! Sunt la fel de slaba ca oricare alta, la fel de vulnerabila, la fel de lipsita de tact si de tactici in iubire. La fel de lipsita de aparare. La fel de irascibila cand doare si singurul impuls e sa sparg toate oglinzile din jurul meu, pe toate. Ca sa nu dau ochii cu propria mea privire ratacita. Mai recunoastem si noi cine si cum suntem, de fapt, doar cand ne ridicam ochii din carti si din bloguri si indraznim sa traim....

Nici măcar nu mai incerc sa gasesc un sens, sa imi pun gandurile in ordine, ratacirea e pur si simplu ratacire, cuvintele sunt pur si simplu cuvinte. Mangaieri şi cutite. La intamplare, ciocniri nedefinite de particule si fraze. O sa plec....promit....o sa uitati de mine....in fond....sunt doar o ciudata din lista voastra de mess si poate din agenda de tel....atat....De ce, de ce, de ce???? De ce ma raneste…orice…de ce sunt asa?….de ce am nevoie? Nici eu nu ştiu….de ce ma atasez asa…asa repede…maladiv…obsesiv..fara noima…De ce plang aiurea?De ce sunt copil?

Am ajuns la concluzia ca timpul nu tine cu mine. Intotdeauna fug de ceva sau spre ceva, dar niciodata in directia si la viteza potrivita. Si totusi… cateodata mi se pare ca as putea sa invat pe de rost cadenta secundarului si sa ma prefac ca traiesc „normal”. Cateodata mi se pare ca as putea respira in acelasi ritm cu toti ceilalti oameni, ca as putea sa nu mai cer totul deodata, eternitatea intr-o secunda… pana la urma, este nedrept, eu cer intotdeauna exact ce nu pot oferi. Urmand firul logic, s-ar putea spune ca „I deserve nothing more than I get” si, in aceesi stupida ordine de idei, „nothing I have is truly mine”. De ce nu pot inchide ochii, de ce nu pot inchide cartea, prefacand-ma ca nu mi-a placut ce am citit pana acum? De ce nu pot spune pur ai simplu ca n-am stiut sa scriu ce trebuia, cand trebuia, in sufletul cui trebuia?… Am lasat prea multe la voia intamplarii, gandindu-ma ca va sti sa citeasca printre randuri. Acum, cand as vrea sa spun totul, cuvintele mele se izbesc de ziduri imaginare....

Fiecare zi e in continuare un ocean de posibilitati pe care prefer sa le ignor stiind prea bine cum si unde duc. Nu mai am nici o tresarire la zambetele strainilor. Poate pentru ca sufletul meu e gol. Sau prea plin de altcineva. Prost moment mi-am ales sa traiesc....De ce traiesc?Sau de ce traiesc asta?Poate din simplul egoism al derutei mele...

Oare vom afla vreodata ce si cum ar trebui sa se intample cu noi? Si, pe urma, ce mai ramane dupa o astfel de iubire… imi vine greu sa cred ca doar… cioburi de vis....

Plec...n-am invatat sa-mi iau la revedere.....invat!


Niciun comentariu: