Vinerea trecută am aflat că în zori de zi, vecina mea s-a decis să facă un salt mortal de pe balconul ei de la etajul 9. Am fost oripilată… tipa era drăguţă, arăta mai tânără decât era de fapt (34), credeam despre ea că e mulţumită. Abia acum aflasem că era deprimată de câteva luni. Din când în când o mai auzeam certându-se cu prietenul ei, la capăt de coridor, unde stăteau seară de seară ore în şir fumând, râzând sau aruncându-şi cuvinte tăioase. Ea (nici nu ştiu cum o chema, deşi stătea vis-a-vis de uşa mea) urmat patternul tipic al sinucigaşilor hotărâţi: şi-a dat demisia de la servici, şi-a plătit datoriile şi şi-a anunţat cea mai buna prietenă că e fericită pentru că a găsit soluţia perfectă pentru problema ei. Soluţia perfectă era sinuciderea. Tipa trebuie să fi fost foarte disperată. Mama ei era acolo, şi a încercat să o oprească… Într-o discuţie, eu şi Bogdan am decis că sinucigaşii sunt oameni curajoşi. Curajoşi, pe moment. În secunda comiterii, în clipa aia, trebuie să ai curajul la puterea 1,000,000 faţă de curajul pe care îl consumi zi de zi, când porneşti la drum, când confrunţi cu porcăriile zilnice, sau, pur şi simplu când vrei să fii băgat în seamă, apreciat, iubit.
A doua chestie interesantă s-a întâmplat ziua următoare, sâmbăta. Şi povestea asta are legătură cu căderea în gol, cu excepţia că de data asta am fost şi eu implicată. Coboram cu liftul când, dintr-o dată am fost zguduiţi şi bubuiţi şi ne-am oprit…. Maaamăăă!! Ce sperietură am băgaaat. Am rămas între etajul 1 şi 2, pe la mijloc pe undeva. Noroc că mi-am adus aminte cum se deschide uşa din interior, aşa că am sărit repede din cabina cu probleme. Nu a fost o simplă blocare, ci s-a rupt ceva cablu, şi după ce am zburat vreo 2 etaje în jos, ne-au salvat barele de siguranţă care ies din perete. De atunci cobor scările pe jos. Cu urcatul e mai greu… Din fericire, avem două lifturi, aşa că, de atunci circul numai cu celălalt. Oricum, se pare că nu am învăţat nimica din povestea asta…
Azi e iar vineri, şi e şi 13. Hm… tata s-a născut într-o zi de vineri 13. Ar trebui să fie cu noroc, nu? Dimineaţa era să intre în noi un camion din spate, fabrica stă pentru că întărzie ceva marfă, şi deja m-am certat cu Scott şi cu mama. Asta nu mai e cu noroc.
Acuma ar mai urma să îmi zică Mircea că nu luăm azi salar, acasă să nu funcţioneze netul, să se spargă ceva conductă, şi ziua ar fi plină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu