zambesti?

-zambeste!
-?
-zambeste!!!!
-ce e aia?
-o expresie a fericirii.
-am zis eu ca sunt fericit? si ca as putea afisa acel "zambet"? Zambetul de care vorbesti tu e un fals, e o masca, e un tablou pisctat de un pictor nebun care vede jumatatea plina, care vede potrivirea semilunei cu fata umana. umana nu e starea mea de suflet. sunt un mostru. monstrii nu zambesc.
-nu face asta.
-eu nu fac nimic. ei o fac in locul meu. nu eu sufar, suferinta ma sufera si ma accepta. eu sunt doar un pion pe o tabla de sah neimpartita.
-nu inteleg. nu are sens ce spui.
-nici nu-ti cer sa ma intelegi, dar nici tu nu-mi cere zambetul.
-imi pare rau.
-nu-mi folosesc scuzele tale.
-sa plec?
-pleaca. sau ramai. crezi ca ma intereseaza?!
-de ce?
-sunt gol.
-ba nu. esti plin de dorinta, de visuri, de pasiune. sau cel putin erai...
-eram. imi place timpul acesta, imperfectul. si-mi place si verbul, a fi.
-si zambetul?
-nu inseamna nimic. este fals, ti-am spus.
-nu e fals.
-ba da. cand iti zice cineva ceva neinteresant, ce faci? zambesti si speri sa-si dea seama de plictiseala ta. zambesti din politete, zambesti ca sa nu-l faci pe celalat sa se simta prost in prezenta ta. cand e tacere si cuvintele nu vor sa-si faca simtita prezenta, zambesti. ca sa ce? ca sa iesi din penibil, ca sa umplii cu ceva golul conversatiei. zambetul nu e bun, zambetul nu inseamna fericire, zambetul n-o sa-l vezi la mine.
-esti trist.
-multumesc. (zambind)
-ai zambit!
-da, e un zambet de politete. e ceva automat. ti-am raspuns complimentului. este ca sa-ti dai seama ca nu ma intereseaza parerea ta. ca sa iti dai seama ca vreau sa pleci. poate ca sa te menajez.
-nu vreau sa ma menajezi. esti ultima persoana in care vreau sa gasesc ipocrizia.