joi, 28 august 2008

Intre dementza si vis...

Am redevenit colectionara de clipe, sau nu m-am oprit niciodata sa simt altceva...
[-Cum adica altceva?
-Adica sa simt ca am un atelier de reparat vise si pana ma apuc de consolidat iluzii si dorinte...strang clipe...stii cum?
-Hm....nu.....dar vreau sa stiu.....
-Pai.....asculta-mi povestea....poate iti vei da seama cum clipele dor si vei fii tu cel care-mi va da clipa aia-napoi...atat...pe aia n-o am...:(
-Bine....hai sa visam aman2....
-Stii....lumea asta moarta cu iubire va scapa....
-Nimeni n-o sa imi explice ce e dragostea....
-Suntem prea puternici, prea slabi amandoi, prea satui de cioburi, prea flamanzi de idealuri… mi-e mila de cuvintele noastre, de fiecare silaba pe rand.... Dar, hai sa tacem impreuna… nu ma lasa sa vorbesc… Mi-e atat de teama…
-De ce iti e teama?...eu...
-Tu nu stii sa iubesti.....hai sa strangem clipele si dupa cantam...]

Invat sa-mi reapartin....sa-mi reevaluez perspectivele...sa-mi desfiintez asteptarile...sa privesc adevarul in fata, sa-mi accept nebuniile de-o clipa ca simple extravagante permise...derutata.Sa ma redescopar.Sa vorbesc cu mine despre mine, despre ce as vrea sa fiu...cum as vrea sa fiu ....cum ati vrea sa fiu...In fiecare dimineata realizez ca ma mai scutur de un strat de iluzii.Ca si cum visele si urmele lor s-ar sterge asa usor, cu apa rece din izvoare de ratiune. Cu lumina unei dimineti bolnave. Inca nu am lasat jaluzelele… si primele raze ma lovesc ca şi cum ar fi gata-gata sa patrunda prin mine, sa ajunga la usa camerei, aflata in partea opusa, sa inunde toata casa cu sinceritatea lor dezarmanta de particule reflectorizante. Si eu incerc sa nu ma pierd in indicii. Sa ma recapat fara a ma reinventa. Sa-mi ridic ziduri fara a ma pietrifica pe dinauntru. Sa stau fata in fata cu lumea, cu lacrimile si cu zambetele unor zile de nebunie urbana, sa fiu pregatita pentru orice, sa simt ca mi-am achitat datoriile fata de noapte. Ca am stors suficientă seva din ganduri. Poate....poate nici asa n-o sa ajung la stadiul de om....

Am o pofta nebuna de-a arunca cu pietre in ziduri....sa plang, sa zbier....sa mor....dar lumea clipeste prea des.Sunt din nou colectionara de clipe, inconjurata totusi de ziduri, de oceane de indoieli, de paradoxuri, dar imi place. Inca mai pot fi uimita, inca-mi permit sa fiu zapacita, inca ma impiedic pe strada cand un strain imi zambeşte, inca imi uit geanta in taxi si ma intorc dupa ea in ultimul moment, inca mi se spune ca privirea mea oglindeste alte si alte lumini, inca ma imbat cu tacere…inca sunt copil.... si stiu, de-acum stiu, nimic nu e final, nimic nu e irepetabil, principiile materiei se aplica si gandurilor, de-acum stiu ca pot strange in mana cioburi de univers pierdut, fara sa ma tai… si fara sa ma oglindesc in ce-a fost...poate din cioburile-astea voi ramane cu praful unui univers regasit... De-acum stiu, e posibil sa nu ma schimb niciodata....sau poate maine ne-ntalnim si nu ma veti recunoaste.Daca ma voi schimba, o voi face pentru mine....si datorita voua...ar trebui sa va multumesc?Poate. Pietrele continua sa se izbeasca de ziduri, lumea clipeste prea des. Zambesc aproape malitios…clipele dor...

[El:Mi-as dori sa nu strang o antologie de secunde trecute, sa nu memorez fiecare gest al tau, ca un exercitiu pentru o lunga asteptare, ca o avanpremiera la trezirea din vis...Sa ma complac intr-un destin repetabil, care nu-mi place decat dintr-un singur punct de vedere: te include…

Ea:ti-am spus....tu nu stii....destinul e mort....nu exista....esti prea mic sa strangi clipe...eu plec...

El:nuuu...vin cu tine....

Ea:de ce?

El:pentru ca-mi place....pentru ca e atata ordine in haosul frazelor tale...eu cred....in noi

Ea:cioburile noastre de iubire se izbesc adesea de soluri uscate si pier.Ne ramane sa strangem clipele...sa le pastram pt noi si cu noi....mereu...]

Alte zeci de seri, sute....mereu altfel, mereu la fel....un vis pus pe repeat...atat de real incat doare...nu inteleg de ce exista decat simulare la miracole care pot fi foarte simplu traite....de ce ne complacem cu ideea de a trai la nesfarsit doar sa ranim....sa vindem iluzii si sa strangem cioburi in schimb?Atat de inutil....si-atunci......de ce sa adun clipe?cand voi le furati si va luati din ele iluzii de unica folosinta uitate in sertare-nvechite si totusi prafuite de "speranta" cum spuneti voi....Va citesc si va recitesc si tot nu va inteleg....ma dezic de realitate si apoi ma arunc in bratele indoielilor...imi vine sa urlu....traiesc intre dementza si vis:nu vad, nu aud, nu simt, nu traiesc decat acum si aici...impletesc incognito cozi din iluzii....nu-mi sta bine...ce fac?

Intr-adevar, scrisul meu nu are substanta, pentru ca eu nu mai am nimic inauntru...ce vina am eu, ca acum cand as avea atat de multe de spus in sfarzit, ma ratacesc in propriile mele fraze....probabil ganditi ca ar fii cazul sa invat si eu sa tac...am sa tac....am nevoie de o singura privire ca sa-mi schimbe prezentul confuz...numai ca pentru noi ...timpul are cu totul si cu totul alte valente.Ai putea spune ca il jucam pe degete.Ti se pare....nu exista alegeri.....nici macar in iubire.....pt ca iubim haotic....at random.....si ce daca nu iubesti pe cine trebuie?Try to stop it...acum realizezi ca traim in acelasi ocean de paradoxuri? Si-atunci....adapteaza-te....daca exista asa ceva intr-o lume de vise, intr-o lume de ploi, nu conteaza, ce mai conteaza, de ce mai conteaza, de ce ar conta?Scriu despre toate astea desi ma lupt cu mine sa n-o fac, imi pun tristetea si dorinta deopotriva in randuri, asteptand raspunsuri ce poate n-or sa mai vina, scriind imaginar randuri ce niciodata nu vor fii citite...am ragusit de la atata tacere...nu sunt nici eu decat o alta poveste, intr-un sir prea lung, dar ce mai conteaza, nu spuneam mai devreme ca tot ce spun e irelevant?Ma risipesc, cand literele ma poarta precum pasii...cand vreau sa ma complac in imperfectiunea mea, cand imi place sa-mi scutur aripile de cenusa desi nu mai stiu sa zbor cu ele....Da, visele exista, normal...dar oamenii se incapataneaza sa se trezeasca...nu ma pune sa-ti explic ceva ce nici eu nu inteleg....sunt doar soapte fara ecou....

Si stiu, poate e prea simplu de inteleg, dar m-am saturat si eu de complexitatea ideilor simple...ma sufoc, innebunesc intre atatea paradoxuri.Mai presus de toate, e frustrarea neintelegerii.Zilele trec prin mine lasand pagini pe blog, doze simetrice de nebunie pe masura ce urmele tale-mi dispar.Nuantele de mov si galben de zmeu arata exact locul in care intr-un moment de ratacire totala mainile noastre jucau jocul fara nume si eu mereu castigam...poate mai port putin o umbra a atingerii tale...poate de asta ma doare....

Franturi de conversatii, de ganduri.... stiu ca toate usile posibilitatilor imi sunt inchise pe termen nelimitat. Nu exista nimeni care sa poata sa ma invete: sa fiu cinica, nemiloasa, sa uit, sa nu mai fiu eu. Sa nu mai simt. Sa tac mai mult. Sa-mi alung furtunile in miniatura din suflet cu un potop de motive contrafacute. Cand incerc sa nu ma mai gandesc, sa nu vreau, sa nu tremur, sa nu aştept nimic nimic nimic, ma cuprinde exact senzatia asta de neputinta.Genial de trist…

[-De cate clipe avem nevoie?

-Stii....incerc sa permanentizez un „acum” al viselor noastre indeplinite…si nu pot....mai avem mult...

-Da dar oamenii spera...noi de ce nu incercam?

-Oameni trec, grabindu-se spre nicaieri...speranta e substanta amagitoare care ii face sa creada ca pot...

- Si pot?

-Tu ce crezi?

-Eu vreau cu tine...

-Eu vreau un "noi"....

-Hai sa-l gasim....

-Pai s-a ascuns printre stele...vreau sa-l ating...dar sunt scurte mainile mele...]


Eu stiu.....amintirea nu moare.....cu un simplu ADIO...adio si voua....


Niciun comentariu: