marți, 2 septembrie 2008

Demenţă adunată

Îngerul care avea grija de mine azi s-a sinucis impins de efectul de catarsis, aplicat celor ce vor sa faca bine, am ramas doar eu si diavolii din mine; Toate au ajuns in raiul ingerilor, eu am ramas in infernul demonilor; Sunt gata de lupta pana la ultima reduta, n-o sa pic usor, sunt pregatit ca o bruta; Ma intreb totusi de ce a facut asta, de ce nu mai credea ca poate rezista; Pot fi multe motive, dintzii inclestatzi, ingerii nu-si mai primesc aripile, sunt asasinatzi; Va trebui mai multzi Iisusi crucificatzi, sa spele muntele de pacate ale altor fratzi; Vad in intuneric stralucind feeric bestial, imi feresc fatza dar imi risc viatza, vreau ca ceatza sa dispara, piei din fatza mea satana, sunt prea orb sa ma pot transforma in stana, mai bine lasa sa mai treaca putin timp, poate te scutesc de un efort inutil; Vad negru am uitat lumina astept cu fruntea sus sa cada cortina; Stand cu pumnii stransii in continuare si sper sa ma pot reintalni cu al meu inger;


Alt inger mort, alt clopot mut, fara mult efort am sa ma duc, intr-o viatza sau intr-o secunda, e prea mica diferentza si nu ma incanta, alt inger mort alte aripi frante, lasatzi Heruvimii totzi sa cante; S-a mai dus unu drintre fratzi, s-a mai stins o lumina nu aplaudaţi.


Ingerul tau se ascunde cand raul iese la suprafatza, dar sufletul tau raspunde la un graunte de bine in viata, bun sau rau simple concepte, tu sau eu traim dupa percepte compuse in zeci de legi de ticve destepte; pur in esentza dar poate jur in dementza dau coate, dur in prezenţa, dar frate juriului cer clementza , mi-asum propriilor fapte, nu-s toate bune, nu-s multe rele, nimeni nu poate spune, pune frane pe a mea piele; pe toate le-am simtit si am fost piedepsit cand am minţit, mi-am pandit sufletul ingerul adoarme, pe urma demonul s-a trezit, dualitatea e fireasca, unele suflete ucid ca sa traiasca; unii traiesc ca sa iubeasca, cunosc fete care iubesc ca sa traiasca, dualitatea e fireasca, totusi omul mileniului 3 nu vrea s-o recunoasca; Baţi la poarta raiului cu focul iadului, in atrii si ventricole esti in fata vadului, dupa multe patimi si pericole intinzi aripi albe sa te treaca haul; Mintzile slabe aleg sa mearga acolo de unde pleaca raul, ajuns jos realizezi ca la testul final ai raspuns prost, merita chestiile lumesti sa le platesti, tu le-ai spus cost; Sfinţii prin ceremonii postum, in cer devin mituri, un bal mascat, demoni in costum de inger conduc spiritul, nu te lasa invins de rau dar nici cuprins de bine, nici tu nu te cunosti, candva vei fi surprins de tine.


Alt inger mort, alt clopot mut, fara mult efort am sa ma duc, intr-o viata sau intr-o secunda, e prea mica diferenta si nu ma incanta, alt inger mort alte aripi frante, lasati Heruvimii toti sa cante; S-a mai dus unu drintre fratzi, s-a mai stins o lumina nu aplaudaţi ! ( Sinuciderea unui Înger - Bitză).


"Zoe face parte dintre acelea care vrăjesc lumea ca să ţină moartea la distanţă. Rănitele care creează pentru a supravieţui. Artistele ale căror mâini vorbesc despre frământările sufletului. Supravieţuitoarele care creează, în ciuda disperării. Recunosc în ea urgenţa, vertijul, asprimea celor care suferă şi care nu se plâng niciodată. Nevoia imperativă de a se debarasa de frica neagră, devastatoare, de furie. Am ghicit faptul că ea crea pentru a nu se îneca în nebunie, pentru a rezista spiralei demente a distrugerii. Zoe, prin pictură, altele prin scris, cântec sau muzică, sculptură, dans, creează ca să trăiască. Ca să trăiască indiferent de orice ! Ca să suprvieţuiască propriei morţi.

Creaţia stă la baza existenţei noastre. Încă de la sân, bebeluşul creează lumea înconjurătoare pe care urmează s-o descopere. Simţurile, ci şi inteligenţa lui se deschid astfel, creând. Pentru a-şi apropia ceea ce urmează şi pentru a-şi îmblânzii propriile pulsiuni, pentru a fi viu. Fără această creaţie a lumii n-am fi altceva decât spectatorii unei realităţi sterpe şi moarte, care ar trăi fără noi, departe de noi. Această creaţie inaugurală fondează raporturile cu mama, permiţând un joc de absenţă şi prezenţă care precede limbajul. Fantasmând despre întoarcerea aceleia care se îndepărtează, copilul învaţă lipsa şi încrederea. Inteligenţa se naşte prin absenţă; îmblânzind lumea devenim oameni.

Aşa se căleşte creaţia secundă, reparatorie, care permite supravieţuirea dincolo de angoase şi abandon, în singurătate şi disperare.

Încă din prima copilărie, visul şi jocul amintesc de rampa morţii.

Încă de la primele cuvinte şi până la ultima suflare, viaţa psihică nu este altceva decât alternanţa dintre distrugere şi reparaţie. Viaţa şi moartea împletite, în tensiune, se luptă. Cu cât eşti mai rănit, cu cât suferi în sânul familiei, cu atât reparaţia este mai necesară. Fără opera restauratoare, disperarea se întinde către moartea întotdeauna la pândă. La fel cu violenţa pe care o combate, reparaţia creatoare de viaţă este obişnuită, banală, cotidiană. Să cânţi, să împodobeşti, să visezi, să bricolezi, să dai... Numeroase meserii, angajamente, vocaţii, toate sunt cuprinse aici. Însăşi capacitatea noastră de a depăşi durerea, resentimentul, doliul vine din aceeaşi sursă.

Să creezi, să repari, să extinzi viaţa la câmpul ruinelor morţii cotidiene."

Niciun comentariu: