duminică, 21 septembrie 2008

E greu sa lupti cu valul de intrebari ce vin
In mintea ta cea goala si plina de venin
E greu sa dai raspuns multora dileme
In care zaci ca prins…de-atat amar de vreme
E greu privind in urma…trecutul fericit
Sa realizezi cu groaza…ca totul s-a sfarsit
E greu sa ai in minte visurile sparte
Stiind ca tot ce ai sperat candva…Acum e prea departe
E greu sa vezi cum lumea, prin ochi-ti tristi si goi
Coboara-ncet, decade, devine un gunoi
E greu sa-asculti pe cei ce-ti zic ca:”O sa fie bine”
Cand tu..Te simti de parca s-a rupt ceva din tine
E greu sa crezi ca viata pe care tu o ai
Ti-a dat-o Dumnezeu de undeva din Rai
E greu privind la cerul albastru si senin
Sa crezi ca tu o data, scapa-vei de-acest chin
E greu sa simti iubirea in inima ranita
Cand viata ta-i pe jos…calcata, terfelita..
E greu sa crezi, in fericire, cand totul se destrama
Cand tot ce-a fost Divin ..in vant e ca o scama
E greu cand ploua in suflet, in fiecare seara
Sa realizezi ca totusi ..afara-i Primavara
E greu sa ierti, sa uiti, sa speri
E greu sa traiesti azi..cand stii cum a fost ieri
E grea Schimbarea , stiu, dar imposibil Nu
Eu incercasi, si merge…De nu-ncerci si Tu?

Nu stiu autorul poeziei, dar am avut ocazia sa o citesc zilele trecute, si ma gandeam cat e de greu sa recunosti ca ai nevoie de Dumnezeu… Ma uitam la mine in ultimul timp si mi-am dat seama ca atat mi-e de usor sa afirm ca Il slujesc pe El, ca lucrez pentru El si ca sunt implicata in atatea activitati care Il au pe Dumnezeu in centru-sau ar trebui; dar trec usor peste atatea lucruri si evenimente, si uit care imi e defapt scopul in tot ce fac si ajung sa ma gandesc la alte lucruri si sa ma ingrijorez si imi dau seama ca atunci ar trebui sa recunosc nevoia mea tot mai acuta de Dumnezeu si de ajutorul Lui in viata mea. Realizez ca imi e tot mai usor sa ma rog ca El sa accepte si sa binecuvinteze planurile mele , si tot mai greu sa Il las pe El sa faca ce vrea cu viata mea; mi-e tot mai greu sa imi cer iertare si tot mai usor sa aduc scuze …Insa vine si momentul in care ajung sa vad ca defapt viata mea e doar o rutina si ca in loc sa caut la oameni lucruri care sa imi readuca bucuria … trebuie ma pun pe genunchi si astept ca El sa imi vorbeasca iar …

Da e greu sa recunosc cand gresesc si e si mai greu sa recunosc ca defapt pe undeva pe drumul meu Il pierd pe Dumnezeu si ma cert cu mine insami caci nu-mi gasesc pacea, si rugaciunea mea nu ajunge mai sus de tavanul camerei mele caci sunt prea prinsa in dilemele vietii mele …

E greu…insa atunci cand mi se pare foarte greu privesc la El … ma rog si-I astept interventia in viata mea… Il pun in centrul vietii mele si imi recladesc visele, asteptarile si dorintele mele in raport cu ceea ce vrea El pentru viata mea…si cum stiu asta?

Niciun comentariu: