duminică, 21 septembrie 2008

Ruinele sufletului

A inceput cu un oftat usor ce parea doar un gest firesc unui om usor obosit de rutina cotidiana, a continuat cu un sictir de nedescris, a urmat disparitia zambetului de fata, iar privirea fara sclipire si fata inghetata au luat locul tuturor celor dinainte.

Starea a continuat cateva zile, iar acel oftat s-a transformat intr-o ploaie de lacrimi. Eram jos, in genunchi la colt, si plangeam, stateam ca si cum totul s-ar fi terminat, ca si cum nimic nu mai exista, ca si cum muream. Si am stat asa pana mi s-a facut rau, pana am cazut jos, lipsita de puteri, intinsa pe podeaua rece si neagra. Am zacut asa o saptamana, o doua, un an, o viata..timpul era irelevant, nu se mai masura la fel,puteam sta asa zece vieti. Zilele erau gri, toate culorile se risipeau in aceasi nuanta stearsa, cerul era la fel de intunecat si ziua si noaptea, aproape ca nu le mai deosebeam, iar eu inca eram pe jos, intinsa, in aceasi letargie. Primisem darul cel mai mare, Viata, iar eu mi-o iroseam pe acea podea, acea podea care devenea caminul. Nu m-am ridicat de pe podea mult timp, ma hraneam cu ea, imi intra in pori, imi asigura minimul de hrana necesar unui organsim sa fie in viata.

Reactiile, si ele, se pierdusera, eram un suflet gol, intr-un trup aproape mort.Minute, zile, ore, ani? Ce mai insemnau toate astea, cand sufletul meu, spiritul meu murea usor? Mai conta locul,spatiul, timpul? Imaginea apocaliptica a sufletului meu se creiona usor in imaginatia mea, atacul de panica avea sa isi faca aparitia...Prima reactie dupa mult timp, ciudat...Incepusem sa ma misc, sa reactionez...Pas cu pas, am omorat simbioza in care traiam cu podeaua si am parasit-o. Niciodata nu plecasem din locul in care eram...

Mi-am pus zambetul fals pe fata si am iesit din casa, soarele imi era asa strain, oamenii din jur mi se pareau dihanii cu fete inraite de propria lor viata, pe care tot ei si-au ales-o. Am cautat un loc in care sa ma simt in siguranta, sa ma simt bine..nu mai exista nici un loc pentru mine. Brusc, am simitit ca nu mai apartin acestei lumi, ca nu mai am loc, ca nu mai sunt la fel. Ceva in mine se modificase, si aceasta modificare avea sa fie pe vesnicie.

Cand omul este dezamgit de el insusi, cand se indoieste de propria lui identitate si personalitate, cum ar mai putea trai in siguranta deplin intr-o lume in care, oricum se simte stingher, neprotejat si gata oricand sa ajunga prada unui vanator insetat? Masca,zambet fals, cuvinte elegante spuse sa nu ranesc/jenez/ofensez, orice, numai sa nu fiu eu insami. Orice, numai sa nu imi arat identitatea. Ce rost mai am eu, ca om daca trebuie sa par mereu altcineva, sa insemn altceva?

Refuz jocul acesta de a actorul. Nu stiu decat un singur rol, acela de a fi EU, asa cum sunt eu, cea care rade cu gura pana la urechi, cea care plange de ar ineca un oras intreg in lacrimile ei, cea care se daruieste cu totul, cea care iubeste cu intreaga fiinta, cea care se enerveaza usor si bombane, cea care e mereu pregatita sa dea o replica acida. Nu cunoasc teatru, nu vreau sa joc mai multe roluri. Nici macar rolul de EU nu l-am descoperit prea bine, nici macar ce inseamna pe de-a intregul acest rol nu am aflat. Povestea mea are un singur personaj: Eu. Suntem singuri pe lumea asta, oamenii vin si dispar, nimic nu e vesnic, nici macar Eu, Tu, EI.....Si daca tot stiu ca ma voi risipi in negura universului, ce ar fi sa descoper ce anume risipesc?Caci la ce risipesc acum, nu ma voi mai putea intoarce. Am intrat pe usa, mi-am lasat zambetul fals in cuier si acum ma duc in camera....Astept..

S-a terminat la fel cum a inceput, cu un oftat...Ce va urma acum?

Niciun comentariu: