vineri, 12 septembrie 2008

Despre curaj

Am urcat în autobuz cu direcţia acasă. Bineînţeles că am ocupat primul loc găsit liber şi spre norocul meu a fost exact cel care-mi place mie. Cu spatele faţă de sensul de mers...

Cum eram cu spatele, în faţa mea se aşezase un tip pe care l-am mai văzut, ba la bazin, ba în autobuz (stă şi în acelaşi cartier cu mine). Nu l-am observat din prima pentru că dormisem doar 4 ore şi, ca de obicei când sunt obosită, mă uitam pe geam, în gol. Însă de îndată ce mi-am întors privirea am dat de-a lui. Şi mă întrebam „de câte ori m-a privit în ochi, iar mai apoi s-a uitat speriat în altă parte?”. Oricum nu mă aşteptam să se bage în vorbă şi, oricum dacă s-ar fi întâmplat, presupunând prin absurd, (asta pentru că ne „vedem” de mai mult de un an şi niciodată nu a schiţat un zâmbet măcar) nu s-ar fi întamplat mare lucru, pentru că eu îl am pe EL şi-mi ajunge. Nu am nevoie de un al doi-lea el. Dar totuşi sunt curioasă de ce unora le lipseşte atât de mult curajul să facă un pas?

Cred că exact din acest motiv mi-a plăcut de EL şi nu de altcineva. Pentru că a avut curajul să-mi vorbească deşi nu-mi amintesc să-l fi băgat în seamă prea mult la început. A avut curajul să-mi ceară o îmbrăţişare chiar dacă nu i-am arătat nici măcar o clipă un semn de afecţiune. A avut curajul să fie gelos, deşi nu eram împreună şi chiar mi-a cerut socoteală pentru acţiunile mele cu mult înainte de a ne ţine de mână, cu toate că nu avea niciun drept.

Până la urmă nu contează cât de mult iubeşti dacă nu ai curajul să o spui. Iubirea nemărturisită nu e iubire. E tăcere. Iar iubirea neîmpartăşită...nici ea nu e iubire. E izvor de tristeţe.


Niciun comentariu: