Incet, incet ii incolti in minte o idee diabolica, poate, pentru unii, dar care pentru ea era o raza de lumina. Mia erau sase luni pana la ziua ei, ziua in care va implini 20 de ani. 20 de ani plini de ura, de frustrari, de resentimente. 20 de ani in care a alergat in cautarea unui moment unic, care s-o desavarseasca, care sa-I arate ca viata poate fi frumoasa, ca merita s-o traiesti. 20 de ani in care si-a dorit sa iubeasca si sa fie iubita, sa-l gaseasca pe acel om special, care i-ar fi oferit echilibrul creatiei, alaturi de care ar fi putut rescrie povestea lui Sartre si a Simonei de Beauvoir. Visuri care s-au spulberat toate, unul cate unul…Nimic din ceea ce si-a dorit nu s-a implinit, nici macar un singur vis nu s-a transformat in realitate. Un moment de fericire ar fi facut-o sa traiasca foarte multi ani cu speranta ca il va regasi; s-ar fi hranit din el toata viata. Dar tocmai asta ii lipsea: speranta. Nu mai avea ce sa spere, nu se mai putea lega de nimic, pentru ca toate lucrurile de care se legase s-au transformat in scrum.
Ziua aceea, 5 august, trebuia sa fie una speciala. Prietenii o vor suna, vor incerca sa o gaseasca, dar in zadar. Trupul ei neinsufletit va zacea pe pat iar ingerii vor veghea in jurul ei, asa cum nu facusera pana atunci. Da, cat de frumos va fi totul, cat de surprinsi vor fi ceilalti. Tocmai ea, o persoana care avea totul, sa recurga la un asemenea gest!? Cate lacrimi false vor curge…De parca i-ar fi pasat cuiva cu adevarat de ea!
Cat de putin mai era….Doar 6 luni si va pleca definitiv din lumea asta plina de ipocrizie. Va fi o zi insorita, asemeni zilei in care s-a nascut. Soarele va topi asfaltul asa cum moartea va topi durerea ei. Cata bucurie fusese in familia ei in ziua in care se nascuse! Ursitoarele pareau sa-I fi harazit un viitor luminos, o viata incununata de fericire si succes. Dar nu, nu era asa. Viata ei fusese un lung sir de necazuri sau, cine stie, poate un sir de oportunitati de care nu stiuse sa profite. Dar acum…acum era prea tarziu. Totul in jurul ei era o ruina, pe care niciodata nu s-ar mai fi putut reconstrui ceva.
Ziua aceea, 5 august, trebuia sa fie una speciala. Prietenii o vor suna, vor incerca sa o gaseasca, dar in zadar. Trupul ei neinsufletit va zacea pe pat iar ingerii vor veghea in jurul ei, asa cum nu facusera pana atunci. Da, cat de frumos va fi totul, cat de surprinsi vor fi ceilalti. Tocmai ea, o persoana care avea totul, sa recurga la un asemenea gest!? Cate lacrimi false vor curge…De parca i-ar fi pasat cuiva cu adevarat de ea!
Cat de putin mai era….Doar 6 luni si va pleca definitiv din lumea asta plina de ipocrizie. Va fi o zi insorita, asemeni zilei in care s-a nascut. Soarele va topi asfaltul asa cum moartea va topi durerea ei. Cata bucurie fusese in familia ei in ziua in care se nascuse! Ursitoarele pareau sa-I fi harazit un viitor luminos, o viata incununata de fericire si succes. Dar nu, nu era asa. Viata ei fusese un lung sir de necazuri sau, cine stie, poate un sir de oportunitati de care nu stiuse sa profite. Dar acum…acum era prea tarziu. Totul in jurul ei era o ruina, pe care niciodata nu s-ar mai fi putut reconstrui ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu